Posts
My friend Nichita... (I)
Pot spune ca l-am cunoscut pe Nichita Stanescu chiar in ziua si locul in care m-am "nascut" ca poet : 21 oct.1976, seara, cenaclul "Amfiteatru". Nu-l mai vazusem pana atunci pe celebrul autor si nu-i citisem decat antologia "Starea Poeziei" (despre care scrisesem chiar o cronicheta, aparuta in "Viata Studenteasca"), insa aveam o aperceptie aproape magica despre el, il intuiam intens, de parca l-as fi cunoscut, vba lui, "dinainte de a ne naste". Cu un cuvant : Nichita Stanescu era idolu' meu...
Va puteti imagina asadar ce figura am facut cand, urcand spre sala de pe Schitu Magureanu, vis-a-vis de Cismigiu, am intalnit pe scari si-n hol lume mai multa decat de obicei si am receptionat zvonu' ca NICHITA ar fi fiind sa fie de fatza. Si intr-adevar : in holu' intesat de tineri (poeti, plasticieni, amatori de litereatura, operatori tv, pleziristi, studenti) parca se produsese un eclat, parca se aprinsese un bec nou de mii de lucsi : aparuse, iesind din biroul redactorului-sef, insusi poetu'. L-am remarcat pe data : era exact asa cum mi-l imaginasem : mare, moale, alb, bland, blond, superb si urit, histrion tragic. Am inlemnit. De langa mine, colegu' si pretinu Sorin Sirineasa (azi mare mahar prin Parchetu' General, parca) imi trasese un ghiont aproape isteric: "Uite-l pe Nichita!". Cum poetu' venea drept spre mine (asa mi s-a parut!), mi-am aprins o privire fanatica si l-am fixat nebuneste ; omu' insa (o posibila traictorie de-a angelului) nici nu m-a zarit ; acompaniat de suita zgomotoasa, a intrat, inundat de luminile blitz-urilor, in sala de sedinte...
Amicii veniti sa ma sustina in seara aceea (eram programat sa citesc poezie in cenaclu, unde ma remarcasem pana atunci doar ca si critic literar... ;)) si pe care subsemnatu', de ani de zile, ii naucisem cu adoratia mea pentru Nichita, ramasesera cu gurile cascate. Le-am strigat sa se transbordeze in sala, ca sa ocupe locuri, iar io m-am repezit in biroul poetei Constanta Buzea (1), coordonatoarea cencalului, si am intrebat-o febril : "Doamna, va rog, io mai citesc in seara asta ?!". Dansa mi-a raspuns sa s-ar putea ca programarea anterioara sa nu mai fie valabila, intrucat, asa cum vedeam, cencalul avea doi oaspeti intempestivi : Nichita Stanescu si TVR. "Du-te insa, mi-a zis, la Viorel Grecu, stii, redactorul TV-cultural, poate ca te va selecta cu vreo poezie". "In orice caz, fii pregatit pentru orice eventualitate", a adaugat.
M-am prezentat urgent la numitu' V.Grecu, care dupa ce m-a cantarit din ochi (eram imbracat fistichiu, intr-un costum pictat cu zeci de masinutze ) (2), mi-a cerut o poezie patriotica ;) si m-a invitat, in cazul ca vreau sa pozez la tembelizor, sa-mi strang paru' (cam pletos) cu o agrafa, lucru pe care l-am admis pe loc, dar de unde oi fi facut rost de agrafa ?! Marturisesc ca, excitat de ideea ca voi declama "in fata intregii tzari" (cum ma amenintase redactoru'), uitasem, pe moment, pana si de Nichita, insa dupa ce am intrat in sala si l-am revazut, cu masca aceea a lui de suferind felice, cu aura de geniu adulat, sclipitor, plangaretz si generos, idolatria mea s-a repus rapid in regim de vioiciune... Cred ca il priveam ca un tanar calugar ce tocmai il zarise pe Absalom, caci poetu', in sfarsit, ma remarcase : trasese un fum adanc din tigare, varsase o lacrima caracteristica, imi aratase, socratic, pumnu' si degetu' mare si-mi racnise peste randurile de mese : "Viorele (de unde mi-o fi stiut numele?! sa fi aflat de cronicheta mea?!), iti tin pumnii !". Cum prin fata aparatului de filmat incepuse deja sa se perinde tanara generatie buzeeana de atunci (despre care, intre timp, n-am mai auzit nimic) la un moment dat m-am vazut solicitat si io, cu agrafele mele si cu poezia-mi patriotica cu tot, ca sa pasesc "in fatza natiunii", dar, mai inainte, am intrebat cu aplomb, daca pot s-o spui pe de rost, caci "e mititica" :) Primind aprobarea regizorului, in aplauzele ironice ale salii, m-am repezit apoi la microfon (poza cu masinutze e chiar instantaneul foto al momentului) si, cu voce dintr-o data alterata (de!, apaream pt prima data la tembelizor...:)), am inceput sa turui poesia despre patrida mea... Dar numaidecat s-a reinaltzat strigatu' Poetului : "Batrane, esti primu' leu timid pe care-l vad!". Credeam ca lesin de emotie... :)
In fine, festivitatea recitarilor oficiale se terminase. Poeta Constanta Buzea, dupa ce a exprimat onoarea pe care o resimte cenaclul de a avea in mijlocul sau oaspeti atat de marcanti (Nichita & Televiziunea Romana )), a propus ca in continuare sa se deruleze sedinta normala de lucru, in care vor citi, conform programarii initiale, Viorel Padina (poezie) si Valeria Negovan (proza). Toata lumea a fost de acord. "Viorel Padina, deci...!", a anuntat poeta, cu un zambet mai mult malitios...;)
Subsemnatu', ce sa mai zic, mi-am cetit textele ca un automat ; erau neste poesioare (o spun acum) pline de sentimentalismu' si de ardoare varstei mele (literare) de atunci ; cu toate astea, in timpu' "recitalului" meu, Nichita Stanescu m-a acompaniat cu "ah"-uri si "oh"-uri admirative, cu lacrimi (lacrimile lui...) de incantare, cu intreruperi in care imi cerea sa repet, "pentru el", anumite versuri, ceea ce m-a facut sa tremur de o imensa placere si a sfarsit prin a induce asistentzei (dintre care majoritatea il vedea, ca si mine, pentru prima oara pe poet) o antipatie definitiva pentru subsemnatu'... :) Dar terminasem, si putin imi pasa... Mintea, memoria mea vuiau de laudele dulcelui om, asa ca nici nu stiu ce s-a mai intamplat in continuare...; imi amintesc doar (iarasi ca pe un moment de gratzie) ca, intre ceilalti comentatori, s-a ridicat Nichita si a zis : "Daca se poate spune ca eu am nitel talent, copilu' acesta are geniu!"... :shock: Se intelege ca, dupa toate astea, sala, tanara generatie confraterna, se umpluse ochi de pizma...:) Prozatoru' Mihai Tatulici, pe atunci secretar de redactie (proaspat up-gradat ;)) al revistelor studentesti, a facut chiar o remarca rautacioasa apropo de atitudinea poetului, ceva in genu' : "Decat sa-i laudati atata, imbatandu-i cu apa rece, mai bine le-ati da o mana de ajutor ca sa publice..." Retin, in amanunt, replica poetului : surprins, chiar socat, i-a lansat indraznetului o privire scurtissima (aproape insesizabila), plina de o ura feroce, apoi, inseninandu-se brusc, a zambit larg si a exclamat (facand si gestu' de rigoare, totodata) : "Nu le-o dau, ma, le-o arunc ca pe o manusha!" (aplauze furtunoase). Tin sa mentionez ca Nichita l-a memorat perfect pe indraznetz, desi, probabil, nici nu stia cum il cheama : peste o luna, cand a fost invitat la o alta sedinta a cenaclului, l-am observat tintuindu-l cu o privire grea, in asteptarea "rautatii" ipochimenului, stingherit in histrionismu-i funciar, care nu se putea manifesta decat fata de fani, si nu fata de un opozant malitios. De altfel, aceasta fateta a personalitatii lui Nichita s-a manifestat, mai tarziu, - desi oarecum altfel - si fata de subsemnatul... De aceea, mi se pare hilara legenda, raspandita de hagiografi, ca poetu', de parca ar fi fost castrat sau heredosifilitic, n-ar fi fost capabil de ura, invidie, rautate si alte asemenea sentimente omenesti...
Ultimu' care a vorbit a fost criticu' MN Rusu (3), protectoru' meu de atunci, aflat de-a dreapta Marelui Maestru (si impaunandu-se teribil cu asta ;)), care s-a lansat intr-un inflacarat discurs despre de toate, intre altele despre evolutia unui misterios spirit poetic (n-am inteles prea bine care anume ;)) de la "Iancu Vacarescu...! Enachitza...! Anton Pann...! Heliade...! Bolintineanu...! Ion Barbu...! Nichita Stanescu...! si pana la...! pana la...!". "Pana la Padina!", l-a ajutat, sec, flegamaticu' poet si activist utecist Mircea Florin Sandru, aflat chiar langa critic (aplauze, chicote, de pe bancile "opozitiei";)) (de data asta io am fost cel care l-a privit cu o rautate ca smoala pe nou' bascalios, iar Nichita zambea...;)) Sedintza o data terminata, am zbughit-o literalmente pe scari, abandonandu-mi amici, admiratori si admiratoare, tot, irumpand in marele oras, ratacind de unul singur pe strazi, pana spre ziua, in delir...
A doua sau a treia zi, trecand io pe la redactia Amfiteatrului, criticu' MNR m-a luat in primire inca de la usa : "Asculta, ba, magarule, unde ai disparut alaltaieri?! Te-a cautat Nichita dupa sedintza, iti dai seama ?! Am fost dupa tine si la camin ! Ne-a invitat pe mai multi la el, dar tot timpu' n-a facut decat sa intrebe de tine, ca pe unde oi fi umbland, probabil cu vreo gagica admiratoare, si ca de ce ai fugit ca un ingrat ?! Iti dai seama ?!" Apoi, de parca si-ar fi adus aminte de ceva, criticu' a exclamat : "A! Dar de ce m-ai mintit, ma?! De ce nu mi-ai spus ca te cunosteai cu Nichita?!... Ce?! Zici ca nu va stiati, intr-adevar?! Ai dracului !;) - adica, voi, marii poeti, va cunoasteti dinainte de a va naste, a ? ;) Ai dracului ! ;)"
Dupa acest interludiu comic, am admis, impreuna cu tanarul critic Costin Tuchila, aflat de fatza la discutia noastra, sa-l conducem pe fugosu' MNR spre casa (statea, atunci, hipercentral, vis-a-vis de Palatul Telefoanelor). Am apucat-o pe langa Cismigiu, in sus, pe "6 Martie". Pe drum, criticul, intre remarcile cu care acompania trecerea oricarei femei chic (inclusiv intoarcerea capului ;)), ne-a delectat cu o teorie originala despre nasterea si evolutia unei noi tinere generatii literere, pigmentandu-si oracolu' cu subtile consideratii despre rolu' important al criticului foiletonist, spre deosebire, zicea, de criticu' cu carti ;), care ar fi, cel mai adesea, un belfer traditionalist, daca nu conformist, MNR neuitand sa ne ofere noi amanunte despre stravechea lui amicitie cu Nichita Stanescu, idolu' nost'...
Minune ! Tocmai vorbeam de lup, cand, hop, lupu' la usa - mai precis in fata hotelului restaurant "Capitol" -, Nichita ! Nici n-am avut timp sa ma emotionez, caci, dupa ce ne-a pupat nichitian pe fiecare, poetu', caruia MNR ma arata cu degetu' insistent, m-a recunoscut, in sfarsit, si m-a intrebat : "Unde disparusi, bre, deunazi ?". Apoi, fara pauza si fara a schimba tonul, ni s-a adresat : "Bre, sunt foarte emotionat, totusi, va rog, nu vreti sa stati cu mine la un s-sfert de v-votca d-demagogica ?" N-am asteptat sa ne roage a doua oara si am intrat toti patru (Nichita, bineinteles, dupa noi) in restaurantul "Capitol" (peste drum de "Capsa"), destul de pustiu la acea ora (11 sau 12 dimineata). Nichita s-a dus mai intai la receptie, unde a intrebat daca au tigari "mai fine" (nu aveau), apoi ne-am asezat la o masa dubla, aproape de intrare, pe dreapta : eu in fatza lui Nichita, Costin Tuchila in dreapta mea, MNR-ul in capu' mesei. Personalul unitatii (de alimentatie publica, dar ce credeati? ;)) l-a recunoscut, cred, pe Nichita, caci am fost imediat asistati de doi sau trei chelneri. S-a comandat votka poloneza, tochitura de ciuperci, vin roshu, s-a trecut la fumat (doar io si poetu'), s-au lansat discutiile... Nichita si-a exprimat, in felu' sau special, onoarea de a ma cunoaste personal (ce dreak, doar eram viitoru' AVP, no...? ;)) ; il priveam, de acum, lucid, circumspect... ; probabil ca el a remarcat imediat asta, caci a schimbat subiectu', derulandu-se cu MNR, pentru un timp, intr-un sir de amintiri comune. Pe urma, subt impulsu' bauturii, ne-am incins, iar io mi-am abandonat cenzura/ privirea criticista...;) Nichita a simtit imediat schimbarea (caci el, asa cum i-am spus chiar eu odata, ceea ce l-a flatat mult, era ca fiecare, cum ar zice Sf Pavel : "Cine este fericit, si eu sa nu rid? Cine este nenorocit, si sa nu fiu si eu ca el? Cine este destept, si eu sa nu fiu si mai destept? Si cine este genial, mai genial ca mine ?!"...) si si-a dat drumu'...
A inceput prin a ne povesti, cu o gestica inimitabila, de veritabil actor, cum, intalnindu-se nu demult cu un critic foarte important (ne-a spus si numele criticului...;)), l-a invitat la el acasa, la un s-sfert de v-votka, insa acela l-ar fi refuzat pe motivul ca : "Nu-mi place anturajul tau din ultima vreme"; la care poetu', infuriat si jicnit cum nu mai fusese niciodata, i-ar fi replicat pe loc : "Asculta, ba, nici mie nu-mi place cu cine s-a culcat ma-ta, caci prea te-a facut prost!" (?). Nichita a continuat sa fabuleze minute in sir despre rautatea fostului amic, aducand argumente pro-domo, aparandu-si dreptul de a avea un anturaj dupa chef, invocand libertatea individuala si viata particulara, dar se vedea limpede ca-i era frica sa nu cumva sa-l fi jicnit, la randu-i, prea tare pe foarte importanatu' critic :), si ca voia sa-l linistim, sa-i confirmam ca s-a purtat demn si dupa cum individu' a meritat... :) "Nu-i asa, bre ?" ne tot intreba. "Nu-i asa ca am procedat bine?". Apoi, schimband brusc tonul (din lamentativ, la cald, complice) : "Bre, hai mai bine sa va spun ce-am descoperit ! Am aflat ca, numarand de la 1 la 33, poti sterpeli din asta un curcubeu poetic extraordinar, un "ce" placut, cum ar zice dragu' nostru de Vasile Carlova...Imi permiteti, bre ? Nu abuzez de bu-bunavointza duuuuumneavoastra?" ne-a intrebat privindu-ne pe rand, cu ochii lui de faun martelat (ce ochi stranii avea! de parca nu erau ai acelui chip, ci ai unuia de dinlautru, inaccesibil !). S-a pornit apoi sa numere, sa strige de fapt, de la 1 la 33, declamand ca un bufon insa in acelasi timp foarte expresiv, scotzand, din accentuarea diferita a rostirii cifrelor, efecte intr-adevar surprinzatoare. Era vba, cum mi-am dat seama, de rostirea speciala a numerelor considerate "secrete", care capatau astfel un "caracater" aproape uman ;) : 1, 3, 7, 10, 13, 33. I-am spus ca intzeleg asta si i-am atras totodata atentia asupra unor numere pe langa care el trecuse cam in grab' : 6, 8, 14, 15, 24...;) S-a insufletit teribil, descoperindu-ma inca o data "omu" lui. Gandea probabil (si incepuse sa ma flateze in acest sens) ca subsemnatu' sunt o "tanara speranta" oficiala, recunoscuta ca atare nu numai de ceilalti convorbitori, dar si de cercurile literare tinere... ; marturisesc sincer ca n-am gasit puterea sa-l dezmint pe loc ;), iar tovarasii mei au avut gentiletea sa n-o faca : in realitate, subsemnatu', la acea data, inca nu publicasem nici un vers...
In continuare, brusc, criticu' MNR i-a cerut lui Nichita sa scrie un articol de consacrare ;) despre mine (in scopu', am inteles, de a ma lansa ca pe o descoperire, totusi, a sa, a criticului...;)), insa poetu' a aratat, in cuvinte alese, ca, spre deosebire de distinsu' sau amic (adica de MNR), el nu se pricepe la critica, si deci mai bine imi va darui o poesie, aceasta, desigur, numai daca stimatu' si profundu' sau coleg (adica io ;)) e de acord. La care MNR, rosu de insufletire, a ricanat : "Lasa, ba, poezia ca poezia, dar scrie textu' ala! " (4) Chiar atunci picase si tochitura de ciuperci, dar io, preocupat de tigari si de votka (si veti recunoaste ca aveam nevoie si de una, si de alta), am lasat sa se inteleaga, probabil involuntar, ca n-as consuma de felu' meu asa-ceva. Nichita s-a aratat uimit ca nu-mi plac ciupercile si a insistat sa le gust macar, facand chiar gestu' de a ocoli masa, cu farfuria in mana, pentru a ma servi personal ;) ; eram totusi suficient de lucid spre a-mi da seama ca gestu', departe de a fi flatant pt mine, era penibil...; l-am refuzat politicos, dar ferm... MNR-ul, insufletit din ce in ce mai avan, a inceput atunci sa ma laude in sensu' ca as fi un improvizator nemaipomenit, capabil sa compun pe loc, pe orice tema, o poesie valabila... Nichita a sarit ca ars si a propus un concurs fulger "intre noi doi", pe o tema data de arbitru' MNR. Crticul, dupa o scurta concentrare, cu paharul de vin rosu in mana, a ales o tema legata de convivatu' nostru de fatza, ne-a impartit hartie si creion si a strigat "start!". Nici macar n-am stat pe ganduri : am transcris, cat am putut de repede, o poezea pe care o compusesem mai demult (dar pe care o consideram un rebut nedemn de publicare... ;)) si pe care, ca pe toate poesiile mele, o stiam pe de rost. Iat-o : "Unde-i unu' e durere/ in suflete blandiene/ inime rasaritene! // Unde-s doi durerea creste/ sase prin trei te pandeste/ treispele te amorteste// Iar sufletu' meu nebunu'/ ce se tot uita la Unu?! / Iara mintea mea nebuna/ ce se tot uita la una ?!" Terminasem ! ;) Poetu' s-a oprit atunci din scris, declarandu-se coplesit de rapiditatea mea si invitandu-ma, cu mii de amenitatzi cochete, sa binevoiesc a-mi ceti cu voce tare productia ;) Am citit-o - in acompaniamentu' exclamatiilor sale admirative -, dupa care poetu' a venit si m-a imbratisat, declarandu-ma superioru' lui (si soptindu-mi la ureche, cu o voce dintr-odata schimbata: "Vezi ca eu o sa mor curand, vezi ce faci!..."), adaugand totodata ca, fata de o asa minune, el, bietu', nici macar nu mai indrazneste sa-si arate insailarile... :) Drept care, criticu' MNR a sechestrat atat poesia Maestrului (pe care nici macar n-a vrut sa ne-o arate ), cat si poezeaua mea, facandu-le sa dispara cat ai clipi in enorma-i mapa de contzopist, cu expresia : "Pashol na turbinka!"...;) Cum Nichita a tzinut sa-mi faca si portretul din creion (neaparat din semiprofil ;)), MNR-ul l-a colectionat si p-asta (iarasi, fara sa ni-l arate, macar! ;)), bagand foia cu desenu' in servieta-i, tot cu expresia de mai sus, ceea ce a determinat remarca amara a poetului (catre mine) : "Ce sa facem, prietene, noi nu ne mai apartinem, nu-i asa?" ;)
In continuare, s-au spus bancuri (Nichita era campion si la acest capitol...). La sfarsit, la nota de plata, poetu' a scapat trei sau patru sute de lei pe jos, pe care pana la urma le-a daruit chelnerilor (io avand, la acea ora, 30 de lei in buzunari, din care trebuia sa traiesc o saptamana...;)), apoi ne-am sculat, ne-am dat intalnire cat de curand la Nichita, ne-am pupat, am plecat...
Aceasta a fost prima, ba nu, - a doua mea revedere cu Nichita Stanescu...
(va urma)
__________________________________________________________
N O T E :
(1) Constantza Buzea, poeta in oarecare voga prin anii 60, prima sotie a lui Adrian Paunescu ; azi, redactor la "Romania literara".
(2) De cate ori ma vedea in faimosu' costum pictat cu masinutze, dna Buzea nu rata ocazia de a ma intzepa invariabil (nu prea ma suferea, nu-s de ce...;)) : "Vai, Avp, cede mashinutze ai ! Cand te culci, unde le garezi? ;)", iar io ii raspundeam la fel de invariabil: "Pai, tocmai asta e, doamna, ca n-am unde! Stiti dvs f-o unu'...? ;)"
(3) M.N.Rusu, critic literar celebru in anii 60, in iepoca "Luceafarului" lui E.Barbu, in care numele sau aparea tiparit cu litere de o juma de metru (nici o exagerare ;)) Ulterior, deceptionat de rolu' de mic spalator de morti pe care i-l rezervase "Patronu", s-a retras in istoriografie literara si iconografie. La data la care l-am cunoscut, era redactor la revistele "Viata Studententeasca" si "Amfiteatru", unde redactor sef era Stelian Motiu, redactor sef-adjunct Ion Cristoiu, secretar general de redactie M.Tatulici, iar simpli redactori ;): C-ta Buzea, Cornel Nistorescu, SR Stanescu, Dinu Flamand, M.F.Sandru, Grigore Arbore s.a.
(4) Nichita mi-a dedicat mai tarziu o poezie, aparuta in "Flacara" din 12 oct.1978, in preziua primului si ultimului Colocviu National de Poezie (Iasi, 78), si realuata apoi in volumul "Operele imperfecte" (ed.Albatros, 1979, p.105). Am de asemenea o dedicatie de la el pe volumul "Belgradul in cinci prieteni", aparut in 1977, pare-mi-se, si care suna cam asa : "Lui Viorel Padina, al saselea dinspre cei cinci, inima lui Nichita Stanescu" (cartea cu autografu' nichitian mi-a fost "subtilizata", bineinteles, chiar in ziua in care mi s-a daruit, de catre sorecele de biblioteca MNR, contra a doua beri...;) "Daca ti-o las tie - mi-a zis-, precis esti in stare s-o vinzi prin camin pe o tzuika sau pe un pachet de tzigari...;) Am facut si un interviu cu Nichita Stanescu, tiparit in "Amfiteatru" (martie, 1978) si care are un story f.simpatico...) Despre aceasta poveste insa, altadata...
Va puteti imagina asadar ce figura am facut cand, urcand spre sala de pe Schitu Magureanu, vis-a-vis de Cismigiu, am intalnit pe scari si-n hol lume mai multa decat de obicei si am receptionat zvonu' ca NICHITA ar fi fiind sa fie de fatza. Si intr-adevar : in holu' intesat de tineri (poeti, plasticieni, amatori de litereatura, operatori tv, pleziristi, studenti) parca se produsese un eclat, parca se aprinsese un bec nou de mii de lucsi : aparuse, iesind din biroul redactorului-sef, insusi poetu'. L-am remarcat pe data : era exact asa cum mi-l imaginasem : mare, moale, alb, bland, blond, superb si urit, histrion tragic. Am inlemnit. De langa mine, colegu' si pretinu Sorin Sirineasa (azi mare mahar prin Parchetu' General, parca) imi trasese un ghiont aproape isteric: "Uite-l pe Nichita!". Cum poetu' venea drept spre mine (asa mi s-a parut!), mi-am aprins o privire fanatica si l-am fixat nebuneste ; omu' insa (o posibila traictorie de-a angelului) nici nu m-a zarit ; acompaniat de suita zgomotoasa, a intrat, inundat de luminile blitz-urilor, in sala de sedinte...
Amicii veniti sa ma sustina in seara aceea (eram programat sa citesc poezie in cenaclu, unde ma remarcasem pana atunci doar ca si critic literar... ;)) si pe care subsemnatu', de ani de zile, ii naucisem cu adoratia mea pentru Nichita, ramasesera cu gurile cascate. Le-am strigat sa se transbordeze in sala, ca sa ocupe locuri, iar io m-am repezit in biroul poetei Constanta Buzea (1), coordonatoarea cencalului, si am intrebat-o febril : "Doamna, va rog, io mai citesc in seara asta ?!". Dansa mi-a raspuns sa s-ar putea ca programarea anterioara sa nu mai fie valabila, intrucat, asa cum vedeam, cencalul avea doi oaspeti intempestivi : Nichita Stanescu si TVR. "Du-te insa, mi-a zis, la Viorel Grecu, stii, redactorul TV-cultural, poate ca te va selecta cu vreo poezie". "In orice caz, fii pregatit pentru orice eventualitate", a adaugat.
M-am prezentat urgent la numitu' V.Grecu, care dupa ce m-a cantarit din ochi (eram imbracat fistichiu, intr-un costum pictat cu zeci de masinutze ) (2), mi-a cerut o poezie patriotica ;) si m-a invitat, in cazul ca vreau sa pozez la tembelizor, sa-mi strang paru' (cam pletos) cu o agrafa, lucru pe care l-am admis pe loc, dar de unde oi fi facut rost de agrafa ?! Marturisesc ca, excitat de ideea ca voi declama "in fata intregii tzari" (cum ma amenintase redactoru'), uitasem, pe moment, pana si de Nichita, insa dupa ce am intrat in sala si l-am revazut, cu masca aceea a lui de suferind felice, cu aura de geniu adulat, sclipitor, plangaretz si generos, idolatria mea s-a repus rapid in regim de vioiciune... Cred ca il priveam ca un tanar calugar ce tocmai il zarise pe Absalom, caci poetu', in sfarsit, ma remarcase : trasese un fum adanc din tigare, varsase o lacrima caracteristica, imi aratase, socratic, pumnu' si degetu' mare si-mi racnise peste randurile de mese : "Viorele (de unde mi-o fi stiut numele?! sa fi aflat de cronicheta mea?!), iti tin pumnii !". Cum prin fata aparatului de filmat incepuse deja sa se perinde tanara generatie buzeeana de atunci (despre care, intre timp, n-am mai auzit nimic) la un moment dat m-am vazut solicitat si io, cu agrafele mele si cu poezia-mi patriotica cu tot, ca sa pasesc "in fatza natiunii", dar, mai inainte, am intrebat cu aplomb, daca pot s-o spui pe de rost, caci "e mititica" :) Primind aprobarea regizorului, in aplauzele ironice ale salii, m-am repezit apoi la microfon (poza cu masinutze e chiar instantaneul foto al momentului) si, cu voce dintr-o data alterata (de!, apaream pt prima data la tembelizor...:)), am inceput sa turui poesia despre patrida mea... Dar numaidecat s-a reinaltzat strigatu' Poetului : "Batrane, esti primu' leu timid pe care-l vad!". Credeam ca lesin de emotie... :)
In fine, festivitatea recitarilor oficiale se terminase. Poeta Constanta Buzea, dupa ce a exprimat onoarea pe care o resimte cenaclul de a avea in mijlocul sau oaspeti atat de marcanti (Nichita & Televiziunea Romana )), a propus ca in continuare sa se deruleze sedinta normala de lucru, in care vor citi, conform programarii initiale, Viorel Padina (poezie) si Valeria Negovan (proza). Toata lumea a fost de acord. "Viorel Padina, deci...!", a anuntat poeta, cu un zambet mai mult malitios...;)
Subsemnatu', ce sa mai zic, mi-am cetit textele ca un automat ; erau neste poesioare (o spun acum) pline de sentimentalismu' si de ardoare varstei mele (literare) de atunci ; cu toate astea, in timpu' "recitalului" meu, Nichita Stanescu m-a acompaniat cu "ah"-uri si "oh"-uri admirative, cu lacrimi (lacrimile lui...) de incantare, cu intreruperi in care imi cerea sa repet, "pentru el", anumite versuri, ceea ce m-a facut sa tremur de o imensa placere si a sfarsit prin a induce asistentzei (dintre care majoritatea il vedea, ca si mine, pentru prima oara pe poet) o antipatie definitiva pentru subsemnatu'... :) Dar terminasem, si putin imi pasa... Mintea, memoria mea vuiau de laudele dulcelui om, asa ca nici nu stiu ce s-a mai intamplat in continuare...; imi amintesc doar (iarasi ca pe un moment de gratzie) ca, intre ceilalti comentatori, s-a ridicat Nichita si a zis : "Daca se poate spune ca eu am nitel talent, copilu' acesta are geniu!"... :shock: Se intelege ca, dupa toate astea, sala, tanara generatie confraterna, se umpluse ochi de pizma...:) Prozatoru' Mihai Tatulici, pe atunci secretar de redactie (proaspat up-gradat ;)) al revistelor studentesti, a facut chiar o remarca rautacioasa apropo de atitudinea poetului, ceva in genu' : "Decat sa-i laudati atata, imbatandu-i cu apa rece, mai bine le-ati da o mana de ajutor ca sa publice..." Retin, in amanunt, replica poetului : surprins, chiar socat, i-a lansat indraznetului o privire scurtissima (aproape insesizabila), plina de o ura feroce, apoi, inseninandu-se brusc, a zambit larg si a exclamat (facand si gestu' de rigoare, totodata) : "Nu le-o dau, ma, le-o arunc ca pe o manusha!" (aplauze furtunoase). Tin sa mentionez ca Nichita l-a memorat perfect pe indraznetz, desi, probabil, nici nu stia cum il cheama : peste o luna, cand a fost invitat la o alta sedinta a cenaclului, l-am observat tintuindu-l cu o privire grea, in asteptarea "rautatii" ipochimenului, stingherit in histrionismu-i funciar, care nu se putea manifesta decat fata de fani, si nu fata de un opozant malitios. De altfel, aceasta fateta a personalitatii lui Nichita s-a manifestat, mai tarziu, - desi oarecum altfel - si fata de subsemnatul... De aceea, mi se pare hilara legenda, raspandita de hagiografi, ca poetu', de parca ar fi fost castrat sau heredosifilitic, n-ar fi fost capabil de ura, invidie, rautate si alte asemenea sentimente omenesti...
Ultimu' care a vorbit a fost criticu' MN Rusu (3), protectoru' meu de atunci, aflat de-a dreapta Marelui Maestru (si impaunandu-se teribil cu asta ;)), care s-a lansat intr-un inflacarat discurs despre de toate, intre altele despre evolutia unui misterios spirit poetic (n-am inteles prea bine care anume ;)) de la "Iancu Vacarescu...! Enachitza...! Anton Pann...! Heliade...! Bolintineanu...! Ion Barbu...! Nichita Stanescu...! si pana la...! pana la...!". "Pana la Padina!", l-a ajutat, sec, flegamaticu' poet si activist utecist Mircea Florin Sandru, aflat chiar langa critic (aplauze, chicote, de pe bancile "opozitiei";)) (de data asta io am fost cel care l-a privit cu o rautate ca smoala pe nou' bascalios, iar Nichita zambea...;)) Sedintza o data terminata, am zbughit-o literalmente pe scari, abandonandu-mi amici, admiratori si admiratoare, tot, irumpand in marele oras, ratacind de unul singur pe strazi, pana spre ziua, in delir...
A doua sau a treia zi, trecand io pe la redactia Amfiteatrului, criticu' MNR m-a luat in primire inca de la usa : "Asculta, ba, magarule, unde ai disparut alaltaieri?! Te-a cautat Nichita dupa sedintza, iti dai seama ?! Am fost dupa tine si la camin ! Ne-a invitat pe mai multi la el, dar tot timpu' n-a facut decat sa intrebe de tine, ca pe unde oi fi umbland, probabil cu vreo gagica admiratoare, si ca de ce ai fugit ca un ingrat ?! Iti dai seama ?!" Apoi, de parca si-ar fi adus aminte de ceva, criticu' a exclamat : "A! Dar de ce m-ai mintit, ma?! De ce nu mi-ai spus ca te cunosteai cu Nichita?!... Ce?! Zici ca nu va stiati, intr-adevar?! Ai dracului !;) - adica, voi, marii poeti, va cunoasteti dinainte de a va naste, a ? ;) Ai dracului ! ;)"
Dupa acest interludiu comic, am admis, impreuna cu tanarul critic Costin Tuchila, aflat de fatza la discutia noastra, sa-l conducem pe fugosu' MNR spre casa (statea, atunci, hipercentral, vis-a-vis de Palatul Telefoanelor). Am apucat-o pe langa Cismigiu, in sus, pe "6 Martie". Pe drum, criticul, intre remarcile cu care acompania trecerea oricarei femei chic (inclusiv intoarcerea capului ;)), ne-a delectat cu o teorie originala despre nasterea si evolutia unei noi tinere generatii literere, pigmentandu-si oracolu' cu subtile consideratii despre rolu' important al criticului foiletonist, spre deosebire, zicea, de criticu' cu carti ;), care ar fi, cel mai adesea, un belfer traditionalist, daca nu conformist, MNR neuitand sa ne ofere noi amanunte despre stravechea lui amicitie cu Nichita Stanescu, idolu' nost'...
Minune ! Tocmai vorbeam de lup, cand, hop, lupu' la usa - mai precis in fata hotelului restaurant "Capitol" -, Nichita ! Nici n-am avut timp sa ma emotionez, caci, dupa ce ne-a pupat nichitian pe fiecare, poetu', caruia MNR ma arata cu degetu' insistent, m-a recunoscut, in sfarsit, si m-a intrebat : "Unde disparusi, bre, deunazi ?". Apoi, fara pauza si fara a schimba tonul, ni s-a adresat : "Bre, sunt foarte emotionat, totusi, va rog, nu vreti sa stati cu mine la un s-sfert de v-votca d-demagogica ?" N-am asteptat sa ne roage a doua oara si am intrat toti patru (Nichita, bineinteles, dupa noi) in restaurantul "Capitol" (peste drum de "Capsa"), destul de pustiu la acea ora (11 sau 12 dimineata). Nichita s-a dus mai intai la receptie, unde a intrebat daca au tigari "mai fine" (nu aveau), apoi ne-am asezat la o masa dubla, aproape de intrare, pe dreapta : eu in fatza lui Nichita, Costin Tuchila in dreapta mea, MNR-ul in capu' mesei. Personalul unitatii (de alimentatie publica, dar ce credeati? ;)) l-a recunoscut, cred, pe Nichita, caci am fost imediat asistati de doi sau trei chelneri. S-a comandat votka poloneza, tochitura de ciuperci, vin roshu, s-a trecut la fumat (doar io si poetu'), s-au lansat discutiile... Nichita si-a exprimat, in felu' sau special, onoarea de a ma cunoaste personal (ce dreak, doar eram viitoru' AVP, no...? ;)) ; il priveam, de acum, lucid, circumspect... ; probabil ca el a remarcat imediat asta, caci a schimbat subiectu', derulandu-se cu MNR, pentru un timp, intr-un sir de amintiri comune. Pe urma, subt impulsu' bauturii, ne-am incins, iar io mi-am abandonat cenzura/ privirea criticista...;) Nichita a simtit imediat schimbarea (caci el, asa cum i-am spus chiar eu odata, ceea ce l-a flatat mult, era ca fiecare, cum ar zice Sf Pavel : "Cine este fericit, si eu sa nu rid? Cine este nenorocit, si sa nu fiu si eu ca el? Cine este destept, si eu sa nu fiu si mai destept? Si cine este genial, mai genial ca mine ?!"...) si si-a dat drumu'...
A inceput prin a ne povesti, cu o gestica inimitabila, de veritabil actor, cum, intalnindu-se nu demult cu un critic foarte important (ne-a spus si numele criticului...;)), l-a invitat la el acasa, la un s-sfert de v-votka, insa acela l-ar fi refuzat pe motivul ca : "Nu-mi place anturajul tau din ultima vreme"; la care poetu', infuriat si jicnit cum nu mai fusese niciodata, i-ar fi replicat pe loc : "Asculta, ba, nici mie nu-mi place cu cine s-a culcat ma-ta, caci prea te-a facut prost!" (?). Nichita a continuat sa fabuleze minute in sir despre rautatea fostului amic, aducand argumente pro-domo, aparandu-si dreptul de a avea un anturaj dupa chef, invocand libertatea individuala si viata particulara, dar se vedea limpede ca-i era frica sa nu cumva sa-l fi jicnit, la randu-i, prea tare pe foarte importanatu' critic :), si ca voia sa-l linistim, sa-i confirmam ca s-a purtat demn si dupa cum individu' a meritat... :) "Nu-i asa, bre ?" ne tot intreba. "Nu-i asa ca am procedat bine?". Apoi, schimband brusc tonul (din lamentativ, la cald, complice) : "Bre, hai mai bine sa va spun ce-am descoperit ! Am aflat ca, numarand de la 1 la 33, poti sterpeli din asta un curcubeu poetic extraordinar, un "ce" placut, cum ar zice dragu' nostru de Vasile Carlova...Imi permiteti, bre ? Nu abuzez de bu-bunavointza duuuuumneavoastra?" ne-a intrebat privindu-ne pe rand, cu ochii lui de faun martelat (ce ochi stranii avea! de parca nu erau ai acelui chip, ci ai unuia de dinlautru, inaccesibil !). S-a pornit apoi sa numere, sa strige de fapt, de la 1 la 33, declamand ca un bufon insa in acelasi timp foarte expresiv, scotzand, din accentuarea diferita a rostirii cifrelor, efecte intr-adevar surprinzatoare. Era vba, cum mi-am dat seama, de rostirea speciala a numerelor considerate "secrete", care capatau astfel un "caracater" aproape uman ;) : 1, 3, 7, 10, 13, 33. I-am spus ca intzeleg asta si i-am atras totodata atentia asupra unor numere pe langa care el trecuse cam in grab' : 6, 8, 14, 15, 24...;) S-a insufletit teribil, descoperindu-ma inca o data "omu" lui. Gandea probabil (si incepuse sa ma flateze in acest sens) ca subsemnatu' sunt o "tanara speranta" oficiala, recunoscuta ca atare nu numai de ceilalti convorbitori, dar si de cercurile literare tinere... ; marturisesc sincer ca n-am gasit puterea sa-l dezmint pe loc ;), iar tovarasii mei au avut gentiletea sa n-o faca : in realitate, subsemnatu', la acea data, inca nu publicasem nici un vers...
In continuare, brusc, criticu' MNR i-a cerut lui Nichita sa scrie un articol de consacrare ;) despre mine (in scopu', am inteles, de a ma lansa ca pe o descoperire, totusi, a sa, a criticului...;)), insa poetu' a aratat, in cuvinte alese, ca, spre deosebire de distinsu' sau amic (adica de MNR), el nu se pricepe la critica, si deci mai bine imi va darui o poesie, aceasta, desigur, numai daca stimatu' si profundu' sau coleg (adica io ;)) e de acord. La care MNR, rosu de insufletire, a ricanat : "Lasa, ba, poezia ca poezia, dar scrie textu' ala! " (4) Chiar atunci picase si tochitura de ciuperci, dar io, preocupat de tigari si de votka (si veti recunoaste ca aveam nevoie si de una, si de alta), am lasat sa se inteleaga, probabil involuntar, ca n-as consuma de felu' meu asa-ceva. Nichita s-a aratat uimit ca nu-mi plac ciupercile si a insistat sa le gust macar, facand chiar gestu' de a ocoli masa, cu farfuria in mana, pentru a ma servi personal ;) ; eram totusi suficient de lucid spre a-mi da seama ca gestu', departe de a fi flatant pt mine, era penibil...; l-am refuzat politicos, dar ferm... MNR-ul, insufletit din ce in ce mai avan, a inceput atunci sa ma laude in sensu' ca as fi un improvizator nemaipomenit, capabil sa compun pe loc, pe orice tema, o poesie valabila... Nichita a sarit ca ars si a propus un concurs fulger "intre noi doi", pe o tema data de arbitru' MNR. Crticul, dupa o scurta concentrare, cu paharul de vin rosu in mana, a ales o tema legata de convivatu' nostru de fatza, ne-a impartit hartie si creion si a strigat "start!". Nici macar n-am stat pe ganduri : am transcris, cat am putut de repede, o poezea pe care o compusesem mai demult (dar pe care o consideram un rebut nedemn de publicare... ;)) si pe care, ca pe toate poesiile mele, o stiam pe de rost. Iat-o : "Unde-i unu' e durere/ in suflete blandiene/ inime rasaritene! // Unde-s doi durerea creste/ sase prin trei te pandeste/ treispele te amorteste// Iar sufletu' meu nebunu'/ ce se tot uita la Unu?! / Iara mintea mea nebuna/ ce se tot uita la una ?!" Terminasem ! ;) Poetu' s-a oprit atunci din scris, declarandu-se coplesit de rapiditatea mea si invitandu-ma, cu mii de amenitatzi cochete, sa binevoiesc a-mi ceti cu voce tare productia ;) Am citit-o - in acompaniamentu' exclamatiilor sale admirative -, dupa care poetu' a venit si m-a imbratisat, declarandu-ma superioru' lui (si soptindu-mi la ureche, cu o voce dintr-odata schimbata: "Vezi ca eu o sa mor curand, vezi ce faci!..."), adaugand totodata ca, fata de o asa minune, el, bietu', nici macar nu mai indrazneste sa-si arate insailarile... :) Drept care, criticu' MNR a sechestrat atat poesia Maestrului (pe care nici macar n-a vrut sa ne-o arate ), cat si poezeaua mea, facandu-le sa dispara cat ai clipi in enorma-i mapa de contzopist, cu expresia : "Pashol na turbinka!"...;) Cum Nichita a tzinut sa-mi faca si portretul din creion (neaparat din semiprofil ;)), MNR-ul l-a colectionat si p-asta (iarasi, fara sa ni-l arate, macar! ;)), bagand foia cu desenu' in servieta-i, tot cu expresia de mai sus, ceea ce a determinat remarca amara a poetului (catre mine) : "Ce sa facem, prietene, noi nu ne mai apartinem, nu-i asa?" ;)
In continuare, s-au spus bancuri (Nichita era campion si la acest capitol...). La sfarsit, la nota de plata, poetu' a scapat trei sau patru sute de lei pe jos, pe care pana la urma le-a daruit chelnerilor (io avand, la acea ora, 30 de lei in buzunari, din care trebuia sa traiesc o saptamana...;)), apoi ne-am sculat, ne-am dat intalnire cat de curand la Nichita, ne-am pupat, am plecat...
Aceasta a fost prima, ba nu, - a doua mea revedere cu Nichita Stanescu...
(va urma)
__________________________________________________________
N O T E :
(1) Constantza Buzea, poeta in oarecare voga prin anii 60, prima sotie a lui Adrian Paunescu ; azi, redactor la "Romania literara".
(2) De cate ori ma vedea in faimosu' costum pictat cu masinutze, dna Buzea nu rata ocazia de a ma intzepa invariabil (nu prea ma suferea, nu-s de ce...;)) : "Vai, Avp, cede mashinutze ai ! Cand te culci, unde le garezi? ;)", iar io ii raspundeam la fel de invariabil: "Pai, tocmai asta e, doamna, ca n-am unde! Stiti dvs f-o unu'...? ;)"
(3) M.N.Rusu, critic literar celebru in anii 60, in iepoca "Luceafarului" lui E.Barbu, in care numele sau aparea tiparit cu litere de o juma de metru (nici o exagerare ;)) Ulterior, deceptionat de rolu' de mic spalator de morti pe care i-l rezervase "Patronu", s-a retras in istoriografie literara si iconografie. La data la care l-am cunoscut, era redactor la revistele "Viata Studententeasca" si "Amfiteatru", unde redactor sef era Stelian Motiu, redactor sef-adjunct Ion Cristoiu, secretar general de redactie M.Tatulici, iar simpli redactori ;): C-ta Buzea, Cornel Nistorescu, SR Stanescu, Dinu Flamand, M.F.Sandru, Grigore Arbore s.a.
(4) Nichita mi-a dedicat mai tarziu o poezie, aparuta in "Flacara" din 12 oct.1978, in preziua primului si ultimului Colocviu National de Poezie (Iasi, 78), si realuata apoi in volumul "Operele imperfecte" (ed.Albatros, 1979, p.105). Am de asemenea o dedicatie de la el pe volumul "Belgradul in cinci prieteni", aparut in 1977, pare-mi-se, si care suna cam asa : "Lui Viorel Padina, al saselea dinspre cei cinci, inima lui Nichita Stanescu" (cartea cu autografu' nichitian mi-a fost "subtilizata", bineinteles, chiar in ziua in care mi s-a daruit, de catre sorecele de biblioteca MNR, contra a doua beri...;) "Daca ti-o las tie - mi-a zis-, precis esti in stare s-o vinzi prin camin pe o tzuika sau pe un pachet de tzigari...;) Am facut si un interviu cu Nichita Stanescu, tiparit in "Amfiteatru" (martie, 1978) si care are un story f.simpatico...) Despre aceasta poveste insa, altadata...
